…nu mai apuc să scriu sau cel puţin să notez impresii sau idei, nici măcăr în gând, sau poate că am făcut-o, într-un inconştient perceput doar în dorinţă şi care, cu siguranţă, s-au pierdut prin aşa-zisul … „bănuitul necunoscut”.
Pornim de la premisa că relativul este cel in care ne identificăm, pot să spun că absolutul este posibil doar în … „bănuitul necunoscut”.
Merg mai departe crezând că o idee o să se facă spusă şi simt o melodie din cauză că o chitară atinge, pe lângă corzile ei, şi coarda mea sensibilă. De aici începe tot. Se produce o reacţie chimică cu siguranţă şi degetele încep să bată, în felul lor stângaci, ritmul pe care creierul îl coordonează. El devine dirijorul unei orchestre imaginate şi bine conturate în … „bănuitul necunoscut”, liber şi care poate să se împiedice, dacă vrea, de pereţii universului fără ca nimeni să ştie cum face, nici măcar vioara întâi.
Dacă toate astea au cel mai mic sens atunci putem spune că avem speranţă şi ca trăim cu adevărat numai că nu ştim, cum. Până atunci ne rămâne … ‚bănuitul necunoscut’
suflet virtual 