Despre români, Muntenegru, share-uitul pe facebook și bloggeri revoltați

19 oameni au murit în accidentul din Muntenegru și între timp pe facebook, pe bloguri și la comentariile de la articolele din presă sunt reacții care mai de care mai contradictorii. Câteodată nu pot să înțeleg dorința asta nestinsă a românului de a se ponegri singur….noul trend la unii bloggeri români este acela de a face pe enervatul, pe iritatul, introducând tot felul de înjurături în text, probabil pentru a-i conferi o anume autenticitate… Toți sunt brusc enervați, trântesc un text plin de furie, îl bagă și-l scoate pe câte unul și altul, cu scuza că vrea să fie brutal de sincer și onest.
Astfel, după accidentul din Muntenegru am ajuns să citesc o grămadă de statusuri si texte (pe blog) care critică atitudinea românilor, în special a celor care și-au arătat compasiunea față de cele întâmplate: Că de ce share-uiesc tot felul de texte cu “thank you, Muntenegru”, că de ce nu se duc mai bine să doneze sânge, că nu pot schimba nimica dacă share-uiesc așa ceva, că sunt falși, că de fapt sunt chiar proști, că nu văd că politicienii se ascund după această tragedie, pentru a masca diferite alte activități politice etc. Mai rău, uneori totul se extrapolează la nivel de popor: un popor care nu știe să se mobilizeze, un popor care nu vede de fapt „tristul adevăr”.
Da, dragă cetățean indignat, cu adevărat, nu pot schimba nimic că share-uiesc un status sau un sentiment de compasiune. La fel cum nici tu nu poți schimba nimic când postezi o melodie și citate din Coelho, nu poți schimba nimic nici când postezi o poză cu tine sau una de pe 9gag sau cu gagici sexy și nici când, enervat fiind de vreun coleg, scrii un status general valabil, în speranța că respectiva persoană se va simți, pentru că nu ai curajul să îi spui în față ceea ce simți. O mare parte din ceea ce se postează pe facebook (nu vorbesc aici de postările presei, a site/urilor oficiale etc ci de postări private) nu poate schimba nimic, este inutilă!
Pentru că uităm că facebook nu este un mod de a schimba ceva! Poate a ajuns să fie în anumite momente dar este în mare parte un mijloc de a exprima o stare, un gând și de a share-ui informații, interesante pentru unii, plictisitoare pentru alții. Nu înțeleg, de ce trebuie judecați unii oameni doar pentru că au simțit ceva când au văzut imaginile din Muntenegru și că în acel asentiment a share/uit un status, pentru că așa au simțit, pentru că pe moment de fapt doar atâta pot face?! La câte inutilități se postează pe facebook, nu înțeleg de ce este aceasta cea mai mare? Că prețuim umanitatea? Ajutorul? De ce e tocmai asta așa un motiv de revoltă? De ce tocmai aceste postări sunt cele mai rele?S-a mai spus că umanitatea e ceva normal, nu ar trebui să ne mirăm că are loc și deci nu ar trebui să o ridicăm atâta în slăvi. Ba, știi ce, eu cred că trebuie. Mereu e loc să admiri așa ceva. Și nu, umanitatea nu mai e de multă vreme ceva firesc. Așa că atunci când o avem ca dovadă, hai să o și apreciem!

Că tot s/a criticat mereu că presa promovează exclusiv lucruri negative. Acum că se promovează lucruri @firești@ tot nu e bine. Hotărâți-vă, oameni buni și calmați-vă! Că nici voi nu schimbați nimic cu astfel de postări…la fel cum nici eu nu schimb cu acest text…totul e o formă de a exprima ceea ce simțim.
Dacă oamenii se mobilizează pe facebook, inseamnă că în rest nu fac nimic? Că nu știu decât să posteze, nu și să acționeze. Păi poate oamenii aștia fac altceva, ajută altundeva.
Nu înțeleg de ce trebuie să pornim mereu de la premisa că noi într-o astfel de situație nu am fi făcut la fel. Noi doar postăm pe facebook acum și la un accident similar în ro doar atat am fi facut. Noi nu am fi ieșit să donăm sânge, să ajutăm, să dăm haine etc. Să ne înțelegem un pic: Postăm acum despre Muntenegru că altceva nu prea putem face! Dar să tragi de aici concluzia că la un caz similar, tot nimic nu am face, e stupid…chiar nu ne apreciem deloc?!

Am prieteni, colegi care donează mereu sânge, care ajută mereu oameni, care fac voluntariate în orfelinate, care lucrează cu copii romi și care totuși postează și mesaje de condoleanțe pentru cei morți în Muntenegru. Pentru că nu îi pot ajuta pe cei de acolo dar ajută alți oameni! Refuz să cred că suntem chiar o nație de incompatibili.
Si dacă ar fi așa și ar trebui să luăm lecții de la Muntenegru, de ce să nu promovăm asta atunci?!

Și da, orice politician vrea să dea bine în astfel de momente. Acest lucru nu e valabil doar pentru România, e valabil peste tot. O discuție asemănătoare a avut loc și în Germania, când au fost inundațiile. Asta e, ăștia sunt politicienii peste tot. Nu înseamnă că românii sunt toți proști și nu văd asta. Văd! Dar nici nu trebuie să omitem faptul că în astfel de situații, autoritățile sunt cele care trebuie să miște lucrurile, să organizeze transportul răniților, partea cu informarea rudelor etc. Totul se poartă pe plan politic deci trebuie relatat despre asta. Așa că, indignarea gen „ce p^^^ mea caută Corlățean acolo?!“ e, îmi cer scuze, penibilă. Pentru că dacă nu s-ar fi dus nimeni, textul ar fi fost: „de ce p^^^ mea nu e nimeni dintre politicieni acolo?”. Și, crede-mă, că atunci când ești într-o țară străină, faptul că ai o autoritate română la care să te adresezi, te ajută mult, măcar doar psihic. Eu am simțit acest lucru doar când a trebui să fac niște amărâte de acte și când la Ambasada României mi s/a explicat calm și pe romînește, ce și cum. Da, penibil, dar uite că ajută, măcar dacă doar te mai calmează…
Și da, oameni buni, sunt și au fost și vor fi și alte lucruri mai rele…da, mereu se întâmplă tragedii…dar nu înțeleg, ce propuneți de fapt?! Să nu mai exprimăm nimic când simțim ceva, doar prin simplul fapt că exprimând ceva pe facebook, nu poți schimba situația? Foarte bine, dar atunci hai să nici nu mai postăm nulități despre vreme și mersul la limonadă și „concediuuuuu” si „finally Friday”, că nici alea nu aduc nimic.

Hai să ne apreciem un pic mai mult ca popor, măcar în anumite momente…

Read Full Post »

Roșia Montană – începe sau nu?!

Guvernul Ponta a decis la finalul lunii aprilie înființarea unei noi companii care se va ocupa doar de proiectul Roșia Montană și care va funcționa în subordinea ministrului Dan Șova. Noua companie va rezulta din reorganizarea, prin divizare parţială, a Companiei Minvest Deva, care deţine în prezent 19,3 la sută din acţiuni la societatea Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) și se va numi Minvest Roșia Montană. În concluzie, lucrurile sunt reîmprospătate. Teoretic o decizie privind avizele necesare și alte lucruri relevante ar fi trebuit să fie luată până acum… la mijlocul lunii mai, cel puțin asta a promis Guvernul la înființarea companiei.

Acum…o nouă amânare privind acest proiect nu ar fi nimic nou, având în vedere evoluția lucrurilor. Pentru că până în acest moment de-a lungul anilor s-au tărăgănat absolut toate deciziile și discuțiile posibile în ceea ce privește acest proiect. Între timp reprezentanții RMGC au umblat prin țară, au ținut conferințe, pentru ca lumea să înțeleagă că de fapt cianura se va scurge în așa fel încât nu va pătrunde mai deloc în pământ – au fost slide-showuri colorate, 3d-uri despre cum va arăta totul înainte și după, afișe și reclame peste reclame, cu oameni suspinând după joburi și minerit.

Treptat Roșia Montană a devenit un lucru cu care am ajuns să ne obișnuim. A stagnat (cel puțin în public) și cumva ne-am învățat să îl considerăm vechi și neschimbat. De data aceasta sunt însă cu adevărat curioasă dacă guvernul Ponta va schimba respectiv decide ceva, pentru că până la urmă va fi și asta o probă de competență a acestei guvernări, o probă de mult tocită. Și cumva, sunt semne că se clocește ceva. A mai apărut un nou contract, s-a reîmprospătat compania, a mai apărut o Ordonantă de Urgență, pentru ca RMGC să obțină mai ușor un aviz de la Ministerul Agriculturii…Nu sper la vreo decizie bună sau rea ci pur și simplu sunt curioasă dacă va fi vreo decizie.

Până acum au mai fost oameni politici, care au declarat off the record că acest proiect nu va mai începe. Prin Roșia Montană se zvonea la un moment dat că RMGC, mai bine zis Gabriel Resources, se va retrage și va da statul român în judecată – pentru că nu și-a respectat clauzele contractului. Și tot așa.  Acum însă, parcă bate vântul din altă parte. Și la o adică, Wesley Clark, consilierul special, onorific etc a lui Ponta a declarat acum ceva vreme că la Roșia Montană se vor folosi tehnologi inovative, care nu vor afecta mediu. Adică a început același lobby, deloc surprinzător de la un american, având în vedere acționarii Gabriel Resources. Și până la urmă și Gabriel Resources e surprinzător de răbdător, retras și calm.

Recunosc, prezentarea proiectului de către însuși directorul RMGC a fost impresionant de verosimilă – ne-a povestit cum de fapt și el a fost inițial împotriva acestui proiect dar că, după ce a văzut metodele de lucru, s-a convins despre ce e vorba. Respingerea proiectului ar veni de fapt din necunoștință de cauză – adică toți susțin sus și tare că cianura e toxică dar de fapt nu e, că metoda e evoluată și oamenii au nevoie de locuri de muncă. E o campanie consolidată, gândită foarte bine. Argumentele anti sunt luate pe rând și demontate cu imagini, date și statistici colorate. Reprezentanții RMGC sunt foarte prietenoși, respectuoși și calzi. Și-au intrat bine în rol. E și normal. Pentru că până la urmă vorbim de ceea ce se estimează a fi cel mai mare depozit de aur din UE: 300 tone de aur, 1600 tone de argint.

La Roșia Montană e totul scăldat în inițialele aurite RMGC. Plin de indicatoare și afișe: uite, vizitatorule, casa aceasta a fost reconstruită de RMGC și casa aceasta va fi restaurată de RMGC DUPĂ ce va începe proiectul. Străduțele sunt ticsite cu bannere gen ”Roșia Montantă – oraș minier”, localnicii poartă șepci și salopete cu inițialele RMGC, e plin de mașini cu numere RMG, RGC, MGC. În zilele de vară sunt destul de mulți vizitatori în zonă, uneori și câțiva jurnaliști undercover, care se dau de gol cu camere foto mult prea profi.

Adevărul e că proiectul acesta a adus și mai mulți curioși prin zonă. Și e plină localitatea de case imense transformate în pensiuni. Unii și-ar fi clădit aceste vile cu banii pe care i-au obținut din reclamele în care susțineau proiectul. E însă într-adevăr și ceva aparte în zona aceasta…ceva minunat, ceva sacru – sau o fi mirajul aurului, cine știe…

Dacă va fi demarată exploatarea, investitorul susține că vor fi create peste 3000 de locuri de muncă, 800 de locuri de muncă directe în timpul exploatării şi 2.300 de joburi pe perioadă de construcție a minei. Sincer, mie mi se pare că e puțin – mai ales că vorbim despre o perioadă de timp limitată, aproximativ 20 de ani…și de locuri de muncă cu termen limitat, care variază. Recent s-a scris că ar fi vorba de și mai puțin: 634 de locuri de muncă directe și indirecte pe perioada exploatării, alte 350 directe în exploatare. Asta rezultă din studiile de fezabilitate realizate de către societăţi de audit minier internaţionale (Independent Mining şi Washington Group) chiar pentru Gabriel Resources. Și îmi amintesc de acest număr, încă din prezentările RMGC.

Așa că reclama cum că vrem de lucru mi se pare nefondată sau cel puțin nu e gândită pe termen lung….praf în ochi, cum s-ar spune pe românește. Dar până la urmă când s-a gândit la noi ceva pe termen lung. Foarte rar. La fel cum foarte rar s-a și pus problema așa cum trebuie. Și foarte rar s-au pus întrebările corecte.

La început am întrebat naiv și pueril, de ce naiba nu investește statul român în această exploatare?! Dacă tot ne distrugem țara, măcar să o facem pentru noi, să ne ținem nouă aurul și argintul și galiul (care ar fi in cantități foarte mari) și tot ce se mai găsește pe acolo. De ce nu face statul împrumut pentru această exploatare? Și-ar amortiza investiția și ar crea el locuri de muncă. De ce naiba trebuie mereu să depindem de alții? Nu suntem în stare să facem nimic. Varianta aceasta am mai auzit-o și de la câțiva localnici din Roșia Montană, pe un ton resemnat, ce-i drept. Între timp am primit diferite variante de răspuns: zâmbete ironice, ridicări din umeri, priviri de compătimire (”câtă naivitate”),faptul că statul nu poate și nu este lăsat. Nu vom fi niciodată lăsați să facem acest lucru, discuția se poartă la un nivel mult mai înalt pe plan politic…

În acest caz, degeaba ne mai agităm și protestăm…sau poate cine știe? Poate ar trebui să întrebăm mai mult și să cerem mai multă transparență.

Între timp atenția se îndreaptă spre subiectul gazelor de șist. O fi și asta o modalitate de a scăpa Roșia Montană de sub privirea opiniei publice, până când se obțin subtil și încet toate avizele necesare?! Astfel încât la final RMGC să pară răul cel mai mic? Rămâne de văzut.

Read Full Post »

Bravo!

nu pot sa spun decat inca o data: Respect, Teatrul National din Timisoara!

Deja de mult timp stiu ca orice premiera de la ei ma va surprinde, ma va atinge in vreun fel. Si respectul meu s-a transformat intr-un amalgam sincer de bucurie, mandrie si piele de gaina, fidelitate si prietenie, intimitate si zambet…Dar in aceasta seara mi-am dat mai mult ca niciodata seama de efectul purificator al teatrului, al emotiei pe care ti-o transmit actorii…Cand ti se face pielea de gaina in timpul unui schimb de replic, cand nu te misti si respiri rar ca sa nu deranjezi linistea din sala, cand simti ca si cei din jur simt ca tine, ca sunt la fel de „prinsi”, cand ai mai aplauda inca o jumatate de ora, pentru a-ti exprima respectul pentru actori…atunci, stii ca ai „trait” piesa! Atunci simti efectul vitaminizant (oare exista cuvantul?) al artei…forta ei de a dizolva pietricele ce ti se aduna pe suflet in timpul unei zile pragmatice. Vii obosit la spectacol si pleci acasa incarcat de energie…

Asa ca nu pot decat sa va recomand cu caldura „Iata femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu (regia artistica Mihaela Lichiardopol) – ultima premiera a Teatrului National Timisoara. Excelent! Si exceptand faptul ca joaca actrita mea preferata in rolul principal, ca este vorba de unul dintre scriitorii mei preferati – piesa mi-a placut in primul rand pentru ca ai in fata o echipa tanara, care te impresioneaza prin profesionalismul ei! Pentru ca toti joaca excelent!! si astfel ii transmit si spectatorului o emotie! il face sa simta si sa isi doreasca sa nu se termine!

Nu am sa scriu despre piesa, fiecare o poate descoperi diferit. E clar ca atunci cand auzi Camil Petrescu te gandesti la profunzime, la pasiune si jocuri psihologice, la forta si joc de cuvinte. Si poate ca randurile de mai sus sunt prea subiective – le scriu la o ora dupa ce am plecat de la teatru. Dar nu e prima oara cand simt acest respect profund fata de aceasta institutie culturala, care mi se pare ca a evoluat enorm in ultimii ani. Aceeasi senzatie am avut-o si dupa ce am vazut „Boala familiei M.”, „Piata Roosevelt”, „Bye bye America” etc.

Asa ca: Felicitari intregii echipe pentru ceea ce ofera Timisoarei.

Read Full Post »

imi place…

…multiculturalitatea de care am avut parte in ultimele doua zile: un curs de arta fotografica la Scoala Populara de Arta din Timisoara, in care s-a vorbit printre altele de sarbatori uitate, care se mai pastreaza doar in cateva sate din Banat (asa am aflat de ex. de nunta cornilor din satul Bania, din judetul Caras-Severin), un scurt joc la pian al unei prietene cu mult dor de muzica…

expozitia „De la primele scrieri la multimedia – O scurta istorie a evolutiei comunicarii si mai mult” de la Muzeul de Arta din Timisoara – un eveniment unic, prin tehnologia inovativa pe care o propune: expozitia poate fi vizitata…cu un telefon mobil!Fiecare exponat are un cod de bare 2D ce se citeşte prin aplicaţia Bee Tag, descărcabilă  gratuit de pe http://get.beetag.com direct pe mobil. Vizitatorii vor putea folosi astfel telefonul pentru a afla mai multe informatii despre fiecare vitrină sau exponat in parte.

Expozitia cuprinde aproximativ 300 de exponate – unele vechi de 12.000 de ani – de la principalele muzee de istorie din Transilvania si Banat si se adreseaza publicului larg, pasionat de istorie, cultura, artă si inovaţie.

Vernisajul expozitiei a avut loc marti, 1. februarie, in prezenta Ambasadorului Elvetiei in Romania Excelenţa Sa Livio Hürzeler.

Expoziţia poate fi vizitata pana la sfarsitul lunii aprilie.

Organizată de Institutul Multimedia Româno-Elveţian Deva şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, ea se bucură de înaltul patronaj al Ambasadorului Elveţiei în România, Excelenţa Sa Livio Hürzeler, şi a domnului Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, desfăşurându-se sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României şi a Institutului Cultural Român. Partenerii culturali ai evenimentului sunt Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, Muzeul de Istorie Sighişoara, Muzeul Naţional Bruckenthal Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Timişoara şi Muzeul Banatului Timişoara.

Read Full Post »

Un proiect interesant: Scoala in Rezonanta

Scopul proiectului:

Proiectele reunite in programul Scoala in Rezonanta urmaresc crearea unui mediu unde fiecare participant la procesul de educatie (profesor, copil, parinte) se simte respectat, protejat si plin de resurse pentru a isi implini potentialul creativ. Programul Scoala in Rezonanta ofera un sistem de crestere a increderii in sine, a responsabilitatii personale si a competentei sociale in fiecare individ. Scopul programului este ca fiecare persoana – copil, profesor sau parinte – sa isi gaseasca starea interioara potrivita pentru a actiona in acord cu valorile, scopurile si credintele personale si pentru a trai si invata cu entuziasm si bucurie.

Beneficii pentru copii:

+ auto-cunoastere, putere interioara, invata cum sa se descurce cu parintii si prietenii;
+ le face placere sa mearga la scoala;
+ invata sa previna barfa si dependenta de droguri;
+ invata excelenta, cum sa fiu Cel mai bun eu!;
+ Dezvolta motivatie interioara, a invata este distractie!;
+ afla dorinta inimii, misiunea lor in viata si aleg corect cariera pe care o doresc;
+ se simt protejati si puternici, pot lupta cu stresul si anxietatea;
+ devin responsabili pentru viata lor si pentru comportamentele de la scoala si de acasa.

Beneficii pentru parinti:

+ ii ghideaza si ii acompaniaza mai bine pe copii;
+ pot oferi mai multa protectie, dragoste si ghidaj;
+ creeaza o casa unde copiii pot comunica cu parintii;
+ dezvolta un mediu in care temele si examenele sunt responsabilitatea copiilor;
+ timp de calitate pentru copii, usurinta si dsitractie cu copiii, se joaca;
+ creeaza timp in care sa se distreze cu copiii;
+ parintii au timp pentru rolurile lor de femeie/barbat;
+ parintii au timp pentru ei – copiii stiu sa isi rezolve singuri problemele.

Organizare:

Programele se implementeaza in cadrul unui scoli cu o singura clasa la un moment dat. Continuturile sunt predate intr-un mod dinamic, tip workshop, unde folosim metode din cele mai diverse pentru a facilita super-invatarea. Numarul orelor de activitati este aprox. 20-30 ore functie de nevoile si contextul in care se aplica programul. Fiecare program consta in munca de grup cu copiii si profesorii, in ore de coaching individual cu copiii si profesoriii, si in intalniri separate cu parintii.

Mai multe detalii despre Tabara Altfel gasiti aici: http://www.suntparinte.ro/activitate?id=3025-Tabara-Altfel:-Tabara-de-dezvoltare-personala-Tabere-de-vara-Copii-Rusesti

(Un proiect realizat de echipa „Tabara Altfel”, sub egida Institute Kutschera Austria)

Read Full Post »

Felicitari, Horia Colibasanu!

Alpinistul timisorean Horia Colibasanu a cucerit saptamana aceasta varful Annapurna (8091m) din muntii Himalaya, considerat unul dintre cele mai periculoase varfuri din lume. Este cea de-a treia incercare a timisoreanului de a ajunge pe varf. Prima oara a fost in anul 2007, cand conditiile meteo nefavorabile l-au determinat sa abandoneze ultima faza a expeditiei, apoi in 2008, cand prietenul sau de drum, spaniolul Inaki Ochoa de Olza a decedat la 7.500 de metri inaltime in urma unui edem pulmonar si a unor leziuni cerebrale. „Cel mai important este sa stii cand sa te opresti, pentru ca incepand cu 4.000 de metri inaltime, fiecare pas poate fi periculos. Vreau sa realizez ceva periculos, dar in conditii de maxima siguranta”, a declarat Horia Colibasanu.

Alpinistul roman nu s-a lasat descurajat de tragedia din 2008 si a pornit din nou la drum in aprilie 2010. El dedica aceasta expeditie prietenului sau Inaki. Timisoreanul a ajuns pe varf marti dimineata. La intoarcere acesta s-a oprit in tabara 4, la 7.000 metri inaltime pentru a ajuta un alpinist spaniol, care suferea de edem pulmonar.

Colibaşanu este primul român care a reuşit să escaladeze vârfurile K2, Manaslu, Dhaulagiri, Shishapangma Central şi Annapurna, toate fără a apela la tubul de oxigen. Cele cinci vârfuri numite au o altitudine de peste 8000 de metri. K2 este cel mai inalt, avand o inaltime de 8.611 metri.

Pentru a realiza expeditia pe Annapurna, alpinistul a primit un sprijin financiar de 20.000 de Euro din partea primariei Slatina, orasul in care Colibasanu a copilarit. Primaria Timisoara a venit cu o contributie mai mult sau mai putin simbolica, oferindu-i lui Colibasanu diploma de cetatean de onoare. Alpinistul (nascut in Timisoara) a declarat intr-o conferinta de presa, ca a incercat de mai multe ori sa primeasca sprijin financiar din partea primariei Timisoara, dar procedura de alocare a fondurilor s-a dovedit a fi foarte complicata.  

Annapurna este considerat unul dintre cele mai periculoase varfuri din lume. „Doar160 de alpinisti au reusit sa ajunga pe acest varf. 60 de oameni au murit la intoarcere, din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile precum si a pericolului mare de avalanse. Asta in timp ce Everestul a fost cucerit de peste 3.000 de alpinisti”, a declarat Colibasanu.

Read Full Post »

Expo „15/74” azi la CJT

Astazi, 20. aprilie, de la ora 14, la Consiliul Judetean Timis (etaj 3) va avea loc vernisajul expozitiei „15/74”. Studentii din anul II din cadrul clasei de Arta Fotografica si Cinematografica a Scolii de Arta din Timisoara isi vor prezenta cele mai bune lucrari. Expozitia poate fi vizitata pana la inceputul lunii mai la CJT, apoi aceasta va fi mutata la Scoala de Arta.

Read Full Post »

Tabara Altfel

„Tabara Altfel” este un proiect pe care il consider original si foarte interesant. Un proiect pentru copii, un proiect pentru suflet si initiat de oameni cu suflet! Un proiect „altfel” initiat de 5 traineri NLP Resonanz si Institutul Kutschera Romania. 

Misiunea Taberei este să ofere copiilor un mediu de dezvoltare, bazat pe încurajare necondiţionată, provocare şi bucuria de a trăi, pentru ca aceştia să se cunoască pe sine şi să trăiască în rezonanţă cu dorinţa inimii lor.

Prima tabara s-a desfasurat in August 2009 la Colibita, Bistrita. Nu pot sa spun ca stiu multe despre NLP, dar am cunoscut un trainer NLP. Este vorba de o prietena, care in foarte scurt timp, a ocupat un loc special in viata mea, care m-a uimit mereu prin credinta ei si energia pozitiva, pe care incearca sa o reverse asupra tuturor celor din jur. 

 Pentru mai multe informatii puteti accesa site-ul: www.tabara-altfel.ro

Read Full Post »

Premii in blogosfera

Am citit cu mare surprindere si usoara mandrie faptul ca un prieten foarte drag m-a considerat demna pentru un premiu in asa numita „blogosfera”…nu stiu sigur daca merit acel premiu, dar mi se pare un gest f frumos…faptul ca cineva citeste acele randuri, pe care le scrii despre tine, despre ceea ce simti, faptul ca cineva te apreciaza…e un sentiment f frumos si de aceea as vrea sa il „dau” mai departe:

Ii multumesc pe aceasta cale lui Dan Patrascu,  primul meu coleg de banca de la Lenau :), pentru gestul frumos dar mai ales pentru faptul ca imi este prieten, ca mi-a fost mereu alaturi, de atatia ani!

Premiile am incercat sa le acord „variat”, pentru ca fiecare este unic in felul lui de a scrie si de a pune in cuvinte, ceea ce simte!

1. Dan Patrascu

2. Viviana

3. Cele doua bloguri ale Cristinei: Blogul Cristinei si Dellines

4.  Anne Markovici

5. Banater Zeitung

Premiul I l-am acordat in special pentru post-urile de actualitate, pentru faptul ca aproape in fiecare zi acest blog este mereu actual, avand in vedere ca stiu cat de greu este sa fii mereu in tema cu tot ceea ce se intampla. Si mai ales pentru faptul ca reda o viziune f buna asupra realitatii si e foarte diversificat.

Premiul II l-am acordat unui blog „de suflet”, pe care imi place sa il rasfoiesc, care uneori imi aduce aminte de copilarie si ma face de multe ori sa zambesc. Un blog cu muzica de calitate, randuri subtile si multe zambete! 

Premiul III este un premiu pentru arta si arhitectura, pentru o munca migaloasa si frumoasa! Si pentru imaginatia artistica a autorului!

Premiul IV este pentru un blog „secret”, misterios :) si pe care il premiez tocmai pentru acest „mister”.

Premiul V este un premiu extrem de subiectiv si sper sa nu incalc regulile acordandu-l. Este un premiu pentru o munca in echipa. O echipa in care fiecare mai are multe de invatat. Dar o echipa, care incearca sa ofere o alt fel de „presa timisoreana”!

Exista si niste reguli, ce trebuie sa fie luate in considerare:

1. Fiecare Scriitor Superior trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri.
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr. Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Read Full Post »

Despre comunism, găluşte cu prune şi Elveţia

Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Un scriitor între Elveţia şi România, mai precis, între Timişoara şi Zürich, „un om al şesului” care a reuşit să redea perioada comunistă din ochii timizi ai unui copil şi care în romanele sale a împletit autobiografia cu ficţiunea. Cătălin Dorian Florescu, scriitor de origine română, a reuşit să transpună cititorul intr-o lume „a minunilor” şi printre rafturile de cărţi prăfuite ale unui maseur orb. Romanele sale „Vremea minunilor”, „Scurt drum spre casă”, „Maseurul orb” şi „Zaira” au fost traduse în nenumărate limbi şi au obţinut o grămadă de premii prestigioase.  Cătălin Dorian Florescu s-a născut în Timişoara iar la vârsta de 15 ani s-a mutat în Zürich. A studiat Psihologia şi Psihopatologia la Universitatea din Zürich. După absolvire a lucrat 6 ani ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber profesionst. Cătălin Dorian Florescu, în vârstă de 41 de ani ne-a vorbit într-un scurt interviu despre copilărie, graniţa sufletească între România şi Elveţia precum şi despre delicioasele găluşte cu prune ale bunicii.

Te caracterizezi ca fiind un scriitor de origine română, care locuieşte în Zürich şi scrie în germană. Ce înseamnă pentru tine acasă? 

Literatura nu cunoaşte graniţe. Mă consider un tip urban, pentru că în Elveţia, eu nu pot să mă raportez decât la Zürich. Elveţia de la ţară, munţii nu sunt acasă pentru mine, nu sunt Elveţia mea, aşa cum sunt pentru mulţi dintre prietenii mei. La fel cum nici aici, nu mă raportez la toată România, ci doar la Timişoara. Sunt un om al şesului, al câmpiei. Am avut 15 ani, când am plecat în Elveţia. Pentru un copil de 15 ani, acasă nu poate să însemne decât drumul cu bicicleta de la şcoală şi înapoi, locurile de joacă. Pentru mine era zona Gării de Nord, fiindcă acolo am stat. Un copil nu poate să se raporteze la realitatea politică din jurul lui.

Personajele tale cresc de la o carte la alta. În „Vremea minunilor” este vorba despre un copil, în „Scurt drum spre casă” întâlnim doi adolescenţi, maseurul orb are 40 de ani iar Zaira aproape 80. Ce sau cine urmează?

Da, personajele au evoluat împreună cu mine. Mi-am recapitulat cumva drumul vieţii prin personaje, mai mult sau mai puţin fictive. Zaira a fost prima carte, care nu are nimic de-a face cu mine. Faptul că de data aceasta personajul principal este o femeie, marchează vizibil această schimbare. Până acum m-am folosit de scheletul meu biografic, pot spune că abia acum încep să inventez poveşti.

Cât de greu v-a fost să scrieţi despre comunism din viziunea unui copil şi cât de mult s-a împletit fictiunea cu elemente autobiografice?

Deloc. Este poate ceea ce ştiu cel mai bine. Dramatismul cărţii mele se regăseşte în atmosfera cărţii. Un copil nu poate exprima cuvinte drastice, pentru că nu le cunoaşte sensul. Acesta a fost joker-ul meu: să redau perioada comunistă din ochii unui copil.

Ultima carte a ta, „Zaira” are la bază un personaj real. O păpuşară din Timişoara, care a locuit 30 de ani în America iar apoi s-a întors în ţară. Cât de grea a fost documentarea acestei cărţi?

Viaţa Zairei a constat din două treimi România şi o treime America, de tip Washington, pentru că şi America are diferite coloraturi. Washington e un oraş special, un oraş birocrat de funcţionari cu clădiri joase, cu multe parcuri. Trebuia să ştiu unde amplasez destinul ei, de aceea am şi stat 10 zile acolo şi am citit mai multe cărţi despre oraş. Trebuia să ştiu şi cât a costat taxiul de la aeroport până în oraş în anul 1968 şi cât a plătit prima chirie. Am întâlnit-o acolo şi pe ea şi pe fostul ei bărbat şi i-am pus o grămadă de întrebări.

Ne poţi spune câteva idei despre noul roman la care lucrezi acum?

Vreau să documentez soarta germanilor de după cel de-al doilea război mondial. Dar nu vreau să fac această documentare în stilul tipic, nu sunt Herta Muller. Eu urmăresc să realizez o comedie umană plecând de la germanii din jurul Timişoarei, mai precis de la satul Tomnatic cu toată povestea lui halucinantă pe care o are. Se spunea pe timpuri că avea aur, se pare că securiştii veneau pe timpuri şi făceau gropi prin sat ca să găsească aur. Era un sat destul de bogat care făcea comerţ cu legume – care mergeau până în Austria. Locuitorii ar fi cumpărat primul Rolls Royce din Anglia cu aurul pe care îl aveau şi l-au oferit primului ministru al agriculturii comunist. A fost cea mai mare mită dată, ca să nu îi desproprietărească. Sunt peisaje şi poveşti inedite. Unele sunt reale, altele nu. Dar literatura nu îşi bate capul cu adevăruri sau minciuni. Trebuie să mai mă gândesc puţin la tot, înainte să mă apuc de scris. 

Read Full Post »