Berlinul era gri. şi atunci, şi acum. E o culoare pe care o îmbracă de multe ori, uneori cu, deseori fără căldură.
am mers ore în şir. şi atunci, şi acum. pentru că e un loc ce te-ndeamnă la plimbări. așa că m-am plimbat. zi şi noapte. pe străzi murdare și străzi colorate, pe lângă vitrine, standuri de döner, restaurante italiene și cafenele tichisite cu zâmbete.
M-am pierdut și m-am regăsit, apoi m-am pierdut iar.
am învățat sa nu mai mă tem de vreme dar am început să mă tem de mine și de singurătatea spre care acest oraș te îndeamnă uneori.
Am văzut că un zid poate declanșa emoții tăcute, am înțeles că există mai multe tipuri de tăceri dar că iluziile sunt toate la fel.
am plâns şi am râs, am dus dorul şi mi s-a dus dorul și am aflat cum e sa iti fie dor de străini şi de amprente necunoscute.
Berlinul era gri, și atunci și acum. Incert. instabil. Și intermitent.
Era gri, ca o iubire imposibilă.
Și amar, ca o vișină coaptă.
Și cald, așa ca tine.

Despre români, Muntenegru, share-uitul pe facebook și bloggeri revoltați

19 oameni au murit în accidentul din Muntenegru și între timp pe facebook, pe bloguri și la comentariile de la articolele din presă sunt reacții care mai de care mai contradictorii. Câteodată nu pot să înțeleg dorința asta nestinsă a românului de a se ponegri singur….noul trend la unii bloggeri români este acela de a face pe enervatul, pe iritatul, introducând tot felul de înjurături în text, probabil pentru a-i conferi o anume autenticitate… Toți sunt brusc enervați, trântesc un text plin de furie, îl bagă și-l scoate pe câte unul și altul, cu scuza că vrea să fie brutal de sincer și onest.
Astfel, după accidentul din Muntenegru am ajuns să citesc o grămadă de statusuri si texte (pe blog) care critică atitudinea românilor, în special a celor care și-au arătat compasiunea față de cele întâmplate: Că de ce share-uiesc tot felul de texte cu “thank you, Muntenegru”, că de ce nu se duc mai bine să doneze sânge, că nu pot schimba nimica dacă share-uiesc așa ceva, că sunt falși, că de fapt sunt chiar proști, că nu văd că politicienii se ascund după această tragedie, pentru a masca diferite alte activități politice etc. Mai rău, uneori totul se extrapolează la nivel de popor: un popor care nu știe să se mobilizeze, un popor care nu vede de fapt „tristul adevăr”.
Da, dragă cetățean indignat, cu adevărat, nu pot schimba nimic că share-uiesc un status sau un sentiment de compasiune. La fel cum nici tu nu poți schimba nimic când postezi o melodie și citate din Coelho, nu poți schimba nimic nici când postezi o poză cu tine sau una de pe 9gag sau cu gagici sexy și nici când, enervat fiind de vreun coleg, scrii un status general valabil, în speranța că respectiva persoană se va simți, pentru că nu ai curajul să îi spui în față ceea ce simți. O mare parte din ceea ce se postează pe facebook (nu vorbesc aici de postările presei, a site/urilor oficiale etc ci de postări private) nu poate schimba nimic, este inutilă!
Pentru că uităm că facebook nu este un mod de a schimba ceva! Poate a ajuns să fie în anumite momente dar este în mare parte un mijloc de a exprima o stare, un gând și de a share-ui informații, interesante pentru unii, plictisitoare pentru alții. Nu înțeleg, de ce trebuie judecați unii oameni doar pentru că au simțit ceva când au văzut imaginile din Muntenegru și că în acel asentiment a share/uit un status, pentru că așa au simțit, pentru că pe moment de fapt doar atâta pot face?! La câte inutilități se postează pe facebook, nu înțeleg de ce este aceasta cea mai mare? Că prețuim umanitatea? Ajutorul? De ce e tocmai asta așa un motiv de revoltă? De ce tocmai aceste postări sunt cele mai rele?S-a mai spus că umanitatea e ceva normal, nu ar trebui să ne mirăm că are loc și deci nu ar trebui să o ridicăm atâta în slăvi. Ba, știi ce, eu cred că trebuie. Mereu e loc să admiri așa ceva. Și nu, umanitatea nu mai e de multă vreme ceva firesc. Așa că atunci când o avem ca dovadă, hai să o și apreciem!

Că tot s/a criticat mereu că presa promovează exclusiv lucruri negative. Acum că se promovează lucruri @firești@ tot nu e bine. Hotărâți-vă, oameni buni și calmați-vă! Că nici voi nu schimbați nimic cu astfel de postări…la fel cum nici eu nu schimb cu acest text…totul e o formă de a exprima ceea ce simțim.
Dacă oamenii se mobilizează pe facebook, inseamnă că în rest nu fac nimic? Că nu știu decât să posteze, nu și să acționeze. Păi poate oamenii aștia fac altceva, ajută altundeva.
Nu înțeleg de ce trebuie să pornim mereu de la premisa că noi într-o astfel de situație nu am fi făcut la fel. Noi doar postăm pe facebook acum și la un accident similar în ro doar atat am fi facut. Noi nu am fi ieșit să donăm sânge, să ajutăm, să dăm haine etc. Să ne înțelegem un pic: Postăm acum despre Muntenegru că altceva nu prea putem face! Dar să tragi de aici concluzia că la un caz similar, tot nimic nu am face, e stupid…chiar nu ne apreciem deloc?!

Am prieteni, colegi care donează mereu sânge, care ajută mereu oameni, care fac voluntariate în orfelinate, care lucrează cu copii romi și care totuși postează și mesaje de condoleanțe pentru cei morți în Muntenegru. Pentru că nu îi pot ajuta pe cei de acolo dar ajută alți oameni! Refuz să cred că suntem chiar o nație de incompatibili.
Si dacă ar fi așa și ar trebui să luăm lecții de la Muntenegru, de ce să nu promovăm asta atunci?!

Și da, orice politician vrea să dea bine în astfel de momente. Acest lucru nu e valabil doar pentru România, e valabil peste tot. O discuție asemănătoare a avut loc și în Germania, când au fost inundațiile. Asta e, ăștia sunt politicienii peste tot. Nu înseamnă că românii sunt toți proști și nu văd asta. Văd! Dar nici nu trebuie să omitem faptul că în astfel de situații, autoritățile sunt cele care trebuie să miște lucrurile, să organizeze transportul răniților, partea cu informarea rudelor etc. Totul se poartă pe plan politic deci trebuie relatat despre asta. Așa că, indignarea gen „ce p^^^ mea caută Corlățean acolo?!“ e, îmi cer scuze, penibilă. Pentru că dacă nu s-ar fi dus nimeni, textul ar fi fost: „de ce p^^^ mea nu e nimeni dintre politicieni acolo?”. Și, crede-mă, că atunci când ești într-o țară străină, faptul că ai o autoritate română la care să te adresezi, te ajută mult, măcar doar psihic. Eu am simțit acest lucru doar când a trebui să fac niște amărâte de acte și când la Ambasada României mi s/a explicat calm și pe romînește, ce și cum. Da, penibil, dar uite că ajută, măcar dacă doar te mai calmează…
Și da, oameni buni, sunt și au fost și vor fi și alte lucruri mai rele…da, mereu se întâmplă tragedii…dar nu înțeleg, ce propuneți de fapt?! Să nu mai exprimăm nimic când simțim ceva, doar prin simplul fapt că exprimând ceva pe facebook, nu poți schimba situația? Foarte bine, dar atunci hai să nici nu mai postăm nulități despre vreme și mersul la limonadă și „concediuuuuu” si „finally Friday”, că nici alea nu aduc nimic.

Hai să ne apreciem un pic mai mult ca popor, măcar în anumite momente…

Roșia Montană – începe sau nu?!

Guvernul Ponta a decis la finalul lunii aprilie înființarea unei noi companii care se va ocupa doar de proiectul Roșia Montană și care va funcționa în subordinea ministrului Dan Șova. Noua companie va rezulta din reorganizarea, prin divizare parţială, a Companiei Minvest Deva, care deţine în prezent 19,3 la sută din acţiuni la societatea Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) și se va numi Minvest Roșia Montană. În concluzie, lucrurile sunt reîmprospătate. Teoretic o decizie privind avizele necesare și alte lucruri relevante ar fi trebuit să fie luată până acum… la mijlocul lunii mai, cel puțin asta a promis Guvernul la înființarea companiei.

Acum…o nouă amânare privind acest proiect nu ar fi nimic nou, având în vedere evoluția lucrurilor. Pentru că până în acest moment de-a lungul anilor s-au tărăgănat absolut toate deciziile și discuțiile posibile în ceea ce privește acest proiect. Între timp reprezentanții RMGC au umblat prin țară, au ținut conferințe, pentru ca lumea să înțeleagă că de fapt cianura se va scurge în așa fel încât nu va pătrunde mai deloc în pământ – au fost slide-showuri colorate, 3d-uri despre cum va arăta totul înainte și după, afișe și reclame peste reclame, cu oameni suspinând după joburi și minerit.

Treptat Roșia Montană a devenit un lucru cu care am ajuns să ne obișnuim. A stagnat (cel puțin în public) și cumva ne-am învățat să îl considerăm vechi și neschimbat. De data aceasta sunt însă cu adevărat curioasă dacă guvernul Ponta va schimba respectiv decide ceva, pentru că până la urmă va fi și asta o probă de competență a acestei guvernări, o probă de mult tocită. Și cumva, sunt semne că se clocește ceva. A mai apărut un nou contract, s-a reîmprospătat compania, a mai apărut o Ordonantă de Urgență, pentru ca RMGC să obțină mai ușor un aviz de la Ministerul Agriculturii…Nu sper la vreo decizie bună sau rea ci pur și simplu sunt curioasă dacă va fi vreo decizie.

Până acum au mai fost oameni politici, care au declarat off the record că acest proiect nu va mai începe. Prin Roșia Montană se zvonea la un moment dat că RMGC, mai bine zis Gabriel Resources, se va retrage și va da statul român în judecată – pentru că nu și-a respectat clauzele contractului. Și tot așa.  Acum însă, parcă bate vântul din altă parte. Și la o adică, Wesley Clark, consilierul special, onorific etc a lui Ponta a declarat acum ceva vreme că la Roșia Montană se vor folosi tehnologi inovative, care nu vor afecta mediu. Adică a început același lobby, deloc surprinzător de la un american, având în vedere acționarii Gabriel Resources. Și până la urmă și Gabriel Resources e surprinzător de răbdător, retras și calm.

Recunosc, prezentarea proiectului de către însuși directorul RMGC a fost impresionant de verosimilă – ne-a povestit cum de fapt și el a fost inițial împotriva acestui proiect dar că, după ce a văzut metodele de lucru, s-a convins despre ce e vorba. Respingerea proiectului ar veni de fapt din necunoștință de cauză – adică toți susțin sus și tare că cianura e toxică dar de fapt nu e, că metoda e evoluată și oamenii au nevoie de locuri de muncă. E o campanie consolidată, gândită foarte bine. Argumentele anti sunt luate pe rând și demontate cu imagini, date și statistici colorate. Reprezentanții RMGC sunt foarte prietenoși, respectuoși și calzi. Și-au intrat bine în rol. E și normal. Pentru că până la urmă vorbim de ceea ce se estimează a fi cel mai mare depozit de aur din UE: 300 tone de aur, 1600 tone de argint.

La Roșia Montană e totul scăldat în inițialele aurite RMGC. Plin de indicatoare și afișe: uite, vizitatorule, casa aceasta a fost reconstruită de RMGC și casa aceasta va fi restaurată de RMGC DUPĂ ce va începe proiectul. Străduțele sunt ticsite cu bannere gen ”Roșia Montantă – oraș minier”, localnicii poartă șepci și salopete cu inițialele RMGC, e plin de mașini cu numere RMG, RGC, MGC. În zilele de vară sunt destul de mulți vizitatori în zonă, uneori și câțiva jurnaliști undercover, care se dau de gol cu camere foto mult prea profi.

Adevărul e că proiectul acesta a adus și mai mulți curioși prin zonă. Și e plină localitatea de case imense transformate în pensiuni. Unii și-ar fi clădit aceste vile cu banii pe care i-au obținut din reclamele în care susțineau proiectul. E însă într-adevăr și ceva aparte în zona aceasta…ceva minunat, ceva sacru – sau o fi mirajul aurului, cine știe…

Dacă va fi demarată exploatarea, investitorul susține că vor fi create peste 3000 de locuri de muncă, 800 de locuri de muncă directe în timpul exploatării şi 2.300 de joburi pe perioadă de construcție a minei. Sincer, mie mi se pare că e puțin – mai ales că vorbim despre o perioadă de timp limitată, aproximativ 20 de ani…și de locuri de muncă cu termen limitat, care variază. Recent s-a scris că ar fi vorba de și mai puțin: 634 de locuri de muncă directe și indirecte pe perioada exploatării, alte 350 directe în exploatare. Asta rezultă din studiile de fezabilitate realizate de către societăţi de audit minier internaţionale (Independent Mining şi Washington Group) chiar pentru Gabriel Resources. Și îmi amintesc de acest număr, încă din prezentările RMGC.

Așa că reclama cum că vrem de lucru mi se pare nefondată sau cel puțin nu e gândită pe termen lung….praf în ochi, cum s-ar spune pe românește. Dar până la urmă când s-a gândit la noi ceva pe termen lung. Foarte rar. La fel cum foarte rar s-a și pus problema așa cum trebuie. Și foarte rar s-au pus întrebările corecte.

La început am întrebat naiv și pueril, de ce naiba nu investește statul român în această exploatare?! Dacă tot ne distrugem țara, măcar să o facem pentru noi, să ne ținem nouă aurul și argintul și galiul (care ar fi in cantități foarte mari) și tot ce se mai găsește pe acolo. De ce nu face statul împrumut pentru această exploatare? Și-ar amortiza investiția și ar crea el locuri de muncă. De ce naiba trebuie mereu să depindem de alții? Nu suntem în stare să facem nimic. Varianta aceasta am mai auzit-o și de la câțiva localnici din Roșia Montană, pe un ton resemnat, ce-i drept. Între timp am primit diferite variante de răspuns: zâmbete ironice, ridicări din umeri, priviri de compătimire (”câtă naivitate”),faptul că statul nu poate și nu este lăsat. Nu vom fi niciodată lăsați să facem acest lucru, discuția se poartă la un nivel mult mai înalt pe plan politic…

În acest caz, degeaba ne mai agităm și protestăm…sau poate cine știe? Poate ar trebui să întrebăm mai mult și să cerem mai multă transparență.

Între timp atenția se îndreaptă spre subiectul gazelor de șist. O fi și asta o modalitate de a scăpa Roșia Montană de sub privirea opiniei publice, până când se obțin subtil și încet toate avizele necesare?! Astfel încât la final RMGC să pară răul cel mai mic? Rămâne de văzut.

după 10 ani

Se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul. Am prieteni, care se pregătesc de această întâlnire şi aud mai des ca niciodată replici precum: „nu pot să cred că a trecut atâta vreme”, „liceul a fost perioada cea mai frumoasă din viaţa mea” si apoi te prinde un pic melancolia, o tristeţe după anii de liceu când nu aveai alte griji decât temele de casă.

Totuşi, de când a început discuţia despre această reuniune am aşteptat să mă lovească această dulce melancolie şi m-am mirat că nu s-a întâmplat acest lucru. De fapt, am ajuns la nişte concluzii, care m-au surprins. Nu simt melancolie, nici vreun regret, nu vreau să dau timpul înapoi şi nici nu mai vreau să fiu iar la liceu, simt alte lucruri.

În primul rând respect. Reuniunea ar fi o ocazie frumoasă de a revedea anumiţi profesori, oameni care m-au marcat şi format. Deseori ne amintim cum s-a pompat engleză, germană, română,chimie etc. în noi (şi acum le sunt foarte recunoscătoare acestor oameni pt asta!!), ne amintim acum cu stimă şi respect de „profa de germană, care era aşa strictă” etc. Doamne ajută că aşa a fost! Şi le mulţumesc acestor oameni că au tras de noi să învăţăm! Cred că cel mai greu în această meserie este să motivezi oamenii, să îi faci să înveţe, abia apoi să şi predai şi să te faci înţeles. Aş privi acum aceşti oameni cu alţi ochi, cu mai multă admiraţie şi cu mulţumire pentru ceea ce fac. Recunoştinţa pentru meseria lor vine mult prea târziu, când creştem mari şi înţelegem.

În al doilea rând, da, mi-e dor de anumiţi oameni şi cred că festivitatea de a fi din nou în clasa ta are ceva emoţionant şi frumos. Însă din momentul când am spus că nu pot participa la întâlnire, anumiţi colegi m-au întrebat : „cum, nu vrei să îţi revezi clasa?”

Ba da şi îmi pare rău că nu pot participa. Însă acestă revedere nu e un argument. Nu a trebuit să aştept  10 ani ca să revăd aceşti oameni, pe cei pe care am vrut să îi am în jurul meu, i-am avut, am păstrat prietenia,  i-am întâlnit, le-am fost alături când s-au căsătorit sau când au terminat facultatea. E impresionant să vezi ce au ajuns prietenii tăi, e mai emoţionant să le fii atunci alături, când li se întâmplă lucruri bune sau rele! Nu când povestesc despre ele, 10 ani mai târziu. Oamenii care au vrut să fie în preajma mea au fost şi în aceşti ani iar restul, cei care nu au fost, sunt acum, de ceva vreme, virtual, pe facebook – am mai primit friend requesturi de la persoane care în toţi anii de liceu abia mi-au adresat 2 vorbe (mă întreb, de ce oare acest friend request acum?!).  Nu înţeleg, deci, de unde vine acest reproş, această mirare că nu mă las afectată de această întâlnire, acest reproş cu o atâta încărcătură sentimentală, în opinia mea mult prea exagerată. Nu vreau să neg că nu e un lucru frumos, această întâlnire, sunt sigură că e! Sigur se va râde mult şi se vor depăna amintiri minunate… Dar nici nu vreau să fac din vreo lipsă respectiv neparticipare o tragedie sentimentală….

De fapt, nu regret anii de liceu, am avut momente minunate, teatru, prietenii, amintiri. Prieteni încă din grădiniţă – oameni minunaţi! ;) Dar nu aş vrea deloc să mă întorc înapoi în timp. Eram atât de nemodelaţi e atunci, eram ca un burete, am absorbit informaţie, educaţie, sentimente dar nu am acţionat, pentru că eram prea mici. Acum putem să acţionăm, să ne modelăm, să schimbăm ceva şi îmi place acest lucru mult mai mult, chiar dacă înseamnă multă responsabilitate. Mi se pare că ne-am/m-am schimbat enorm de atunci.

Uneori mă întreb cum de au trecut doar 10 ani, am impresia că a trecut mult mai mult. Dar de multe ori mă bucur nespus de tare  că nu mai sunt la liceu. Îmi savurez vârsta de acum. Suntem în continuare tineri însă (sper) cu un pic mai multă raţiune şi profunzime. Nu e minunat asta? Mă întreb dacă peste alţi 10 ani diferenţa va fi la fel de mare…nu cred, cred că aceşti 10 ani de la terminarea liceului până la reuniunea de acum au fost esenţiali.

Suntem la un apogeu al tinereţii amestecat cu raţionament, emoţionalitate şi experienţă. Încă mai putem face orice dar am depăşit tumultul adolescentin, nebunia prostească de la începutul anilor de facultate, avem viaţa în propriile mâini, noi putem acum decide ce să facem cu ea, suntem între adolescenţi şi adulţi, suntem în pragul acela de independenţă, în care mai avem timp şi tinereţe şi forţă. iar acest lucru mi se pare minunat! E amalgamul acela aproape perfect, să îl folosim deci, cum ştim mai bine!…

dor de mare

Era pământul de sub tălpile ei, cel care o ardea, atunci când păşea…şi se învârtea mereu, iar rochia de un alb pal o lovea peste glezne, peste coapse, peste degetele răsfirate ale mâinilor care tăiau aerul. Alerga desculţă lovind cu putere marea, luându-se la întrecere cu pescăruşii, fără să simtă bucăţile de scoici care îi zgâriau tălpile. Respiraţia i se întretăia mereu cu freamătul mării, obrajii roşii îi erau răciţi de vânt, părul lung îi înşerpuia gâtul şi umerii. Fugea şi îşi dorea să se arunce în mare, să se scalde în apa aceea rece, să lase un val să îi treacă peste suflet, dar nu prindea curaj….şi fugea în continuare.

Plaja i se derula repede în colţul ochilor, orizontul de un albastru cenuşiu îi ameţea privirea, transpiraţia rece din palmă o făcea să scape rochia din prinzătoare….Alerga în continuare şi simţea cum oboseala o elibera treptat de tot, simţea cum epuizare ia locul gândurilor, simţea cum paşii i se îngreunau de la rochia udă pe margini, simţea că dansa împreună cu valurile, care i se încolăceau peste glezne, peste genunchi, un dans greoi, dar plin de freamăt, un dans numai al lor, simţea cum genunchii ating nisipul ud, veşnic schimbător, simţea marea îmbrăţişând-o şi simţea cum valul acela, care a fugit în paralel cu ea, îi spăla gândurile, unul câte unul…, nişte gânduri luate cu împrumut, asta până când îşi va deschide ea propria fabrică de fabricat idei, aşa cum şi-a promis când era mică.

Respira repede şi îşi savura libertatea, îşi savura mintea limpede, îşi savura picajul şi zâmbetul obosit dar sincer, care cădea peste mare, peste chipul care dormea liniştit lângă ea, peste mâna, care deschidea fermoarul cortului, ca să cuprindă răsăritul intre degete…

respira tot mai liniştit, precum respiraţia din palma ei, precum pleoapele care se odihneau peste o altă mare, o mare doar a ei, o mare in care se oglindesc doar ochii ei de un maro ca scoarţa copacilor din munţi…

…

El: bun, şi ce faci după ce eşti crud de sincer? am urmat toţi paşii, am reflectat, mi-am analizat suişurile şi coborâşurile şi toate motivaţiile care mi-au determinat acţiunile. am înghiţit bolovanul – o acţiune necesară, prevăzută de normele societăţii.

căci introspecţia nu trebuie să fie niciodată uşoară,  cruditatea nu trebuie să fie placută iar sinceritatea cu propria persoană cică doare. aşa că am inghiţit bolovanul.

si acum? Unde-s revelaţiile, unde-i soluţia nobilă şi salvatoare? (şi seria de clişee poate continua). ai scris că sigur vor urma. Că după ce-l înghit, va veni şi impulsul de a face gestul acela dureros dar necesar pentru a putea reînvia din cenuşă, pentru a merge mai departe, şi tot asa (din nou clişee).

aştept. trebuie să urmeze, nu? deocamdată nu simt nimic. sunt la fel, ca şi în clipele când incă mai aveam bolovanul în faţa mea. ca atunci când îl priveam şi mă gândeam cum ar fi mai bine să îl înghit.

Acum mi-e teamă sa nu-l fi inghiţit degeaba. Căci soluţiile corecte le ştiam şi înainte. Eu de impulsul acela am nevoie, ăla care te purifică şi te distruge de durere, ca apoi să poţi să mergi mai departe. Unde-i? Cu el se termină toate filmele, toate cărţile, toate scenariile.

Incep să îl simt ciudat în stomac. Cumva mă trage spre adancul oceanului. Incă mai am capul la suprafaţă, încă mai pot respira. Aştept gestul acela revelator. Se zice că e aşa de puternic, incat poate sa dizolve piatra. Ca acidul. Dar întârzie să apară. Stii ceva despre asta? Despre întârzieri? Imi ţin respiraţia căci am ajuns deja sub apă. Bolovanul e încă în mine.

Mă zbat, dau din mâini şi din picioare, ştiu să înot, în condiţii normale aş putea să ajung din nou la mal, dar acum am bolovanul ăsta crud al sincerităţii în mine şi mă sufocă, mă sugrumă şi imi stoarce ultima fărâmă de viaţă din mine.

şi in incercarea asta derizorie de a dizolva sinceritatea grea si rece din mine nu pot decât să mă conformez, la cădere, la faptul că doare cand inghiţi onestitatea crudă şi nefiartă, că uneori nu poţi să-i faci faţă, că cel mai greu e să fii sincer cu tine şi când reuşeşti să o faci, ai impresia că ai găsit soluţia la tot dar de fapt realizezi că e exact invers:

e mai multă spaimă şi mai mult nonsens decât înainte, simţi că ţi se moaie încheieturile şi iţi vâjâie capul…dar nu te mai poţi aduna, nu mai poţi să te intorci inapoi, cortina a căzut, ştiai de mult ce e in spatele ei, dar totuşi aveai unde să te ascunzi, acum a căzut…iar sufletul iţi stă gol, acolo, in adancul oceanului, pe nisipul intact…

Incep să nu mai am energie să mă zbat. O fi acum clipa aceea? la un pas de a atinge adâncurile oceanului?

Sigur e acum…

––

El: De fapt ai incurcat puţin lucrurile. N-ai citit ghidul ăla până la capăt. Eu trebuia intr-adevăr să înghit bolovanul dar tu trebuia să fi făcut cursul de prim ajutor. Tu trebuia să-mi vorbeşti…vorbele tale ar fi fost respiraţia gură la gură, frazele tale ar fi fost acţiunea de surescitare, palmele tale, imitând bătăile inimii peste pieptul meu, ele trebuiau să-l dizolve…de fapt era doar un balon plin cu aer…acum e prea târziu, am prins rădăcini, acolo în adâncul întunecat al apelor…nici nu mai aud ce spui, bolboroseşti ceva deasupra apei, dar nu înteleg…

–

De fapt e asa cum ai spus: Crezi doar in visele de peste zi, pe care le împleteşti dimineaţa deasupra aburilor de cafea. Incerci mereu să descoperi cum se brodează exact pentru că nu ai o realitate a ta pe care să o imbraci zilnic odată ce te trezesti…

Nu, viaţa îţi stă agăţată deasupra capului, ca o broderie neterminată, îmbâcsită de fumul de tigară pe care il laşi mereu să se scurgă printre dinţii care ascund prea multe incertitudini şi cuvinte abstracte.

Şi în fiecare seară plăsmuieşti altceva,

o nouă iluzie,

un nou început,

o şi mai frumoasă iubire

Toate perisabile, întrucât le vei renega cu o nonşalanţă fermecătoare în zorii zilei.

Încerci să manevrezi acele născociri ale imaginatiei,

să le presari prin viaţa ta fumurie fără ca cineva să observe.

Incerci să trişezi în faţa ta dar nu mai ştii demult ce e doar  realitate şi nu o vei mai cunoaşte niciodată în forma ei pură, din cauza tapetului de vise pe care ţi l-ai ţesut deasupra capului…

Crezi doar în visele de peste zi, pe care le ordonezi in fiecare seară dar care se pierd mereu ca nisipul dintr-o clepsidră
spartă aflată în bătaia vântului… şi nu mai poţi să le separi de scrum, de nisip şi de firimiturile de pâine uscată. Mor, ca scoicile care sunt scoase din cochilia lor.

In fiecare zi reporneşti în căutarea lor şi speri la acea brodare perfectă, gata fabricată, ca să o agăţi deasupra patului tău…astfel incât dimineaţa să nu mai trebuiască să o iei de la inceput!

astfel incât dimineaţa degetele să nu mai ducă un fir peste altul, creând un model al cărui tipar iti lipseşte.

astfel incât dimineaţa să nu mai trebuiască să iti plasmuieşti propria realitate, ca să poţi să respiri, ca să poţi să supravieţuieşti unui cotidian lipsit de orice inspiraţie pentru tine…

iar munca aceasta zilnică de a-ţi reconstrui plămânii, nasul, gura, porii, te sleieşte de puteri, te face să iţi doreşti să te opreşti…te face în fiecare dimineaţă să iti îndrepţi ochii spre cuiul ruginit deasupra patului sperând disperat să descoperi acolo visele de ieri astfel incât să le iei pur si simplu, fără sa mai brodezi din nou…

şi poate că de cele mai multe ori, visele sunt acolo… dar acestea sunt pentru tine, ca stirile pentru jurnalisti, un lucru perisabil.

de aceea nu ai amintiri, scopuri sau gânduri.

de aceea fiecare zi are un început şi un final.

şi deşi totul e imprevizibil, tu te vei trezi în fiecare altă dimineaţă cu aceeaşi dorinţa, aceea de a plăsmui alte vise decât cele de ieri.

pentru că aşa esti tu…

…Un om care crede doar în visele de peste zi.

Based on a non-love-story

Atunci când ea şi-a dezlipit palma de pe cimentul rece,

el tocmai stingea a treia ţigară.

au decis amândoi

să renunţe la cea de-a doua cafea din acea zi.

A fost o decizie tacită.

Nici măcar nu s-au gândit

Nici măcar nu şi-au luat rămas bun

Ea a plecat pur şi simplu cu geanta plină de cărţi

pe care le-a returnat la bibliotecă, câteva zile mai târziu,

necitite…

din lipsă de cafea (poate)…

El, cu mâinile ascunse pe jumătate in mâneca puloverului,

a privit un timp coala de hârtie goală din carneţelul său…

Nu va regreta nimeni nimic.

Nici ea, nici el nu va mai întoarce privirea.

Doar o mână va mai saluta discret un zâmbet…

uneori.

Şi chiar dacă amândoi vor şti ce e fericirea

El se va gândi în fiecare dimineaţă la viaţă,  timp de o jumătate de oră

În timp ce îşi va savura cafeaua neîndulcită

(Aşa cum i-a povestit odată, pe când se plictiseau)

Iar ea va mai închide ochii uneori, când va trece pe lângă cimentul rece,

pe care palmele lor s-au apropiat cândva,

Işi va aminti de acea îmbrăţişare neterminată a degetelor

şi va zâmbi.

…

Vă veţi întreba probabil (din plictiseală sau din curiozitate)

De ce? De ce nu şi-au mai vorbit? De ce nu au mai băut a doua cafea?

Nu ştiu.

Nici el, nici ea.

Probabil au băut-o  prea târziu pe prima

Când ziua lungă şi monotonă a fiecăruia era deja pe sfârşite

Şi probabil că ziua următoare începea pur şi simplu în altă parte pentru fiecare din ei.

Probabil. Poate.

La un moment dat doar amintirile se mai întâlnesc aşa intens

Cum se întâlneau odată privirile.

Şi poate că irisul căprui nu se va mai reflecta niciodată în cel verde

Dar zâmbetul acela care domină uneori singurătatea plăcută a fiecăruia dintre noi

Acel zâmbet nostalgic al eu-lui nostru din trecut

Se va creiona din când în când involuntar pe chipul nostru…

Şi va fi cea mai puternică dovadă a interferenţei dintre perfectul compus şi cel simplu.

 (un text din trecut)

cu visele în portofel

îmi ţineam visele într-un portofel cu fermoarul blocat la jumătate…

– cam aşa cum sunt şi eu, mereu blocată la jumătatea dintre da şi nu, între prima şi a doua cafea, blocată acum între somn şi o noapte albă, dubios de luminoasă pentru perioada asta, blocată între orgoliu şi melancolie, între zâmbet şi privire…

le scăpam pe drumul îngheţat ce trosnea sub tălpile mele, ca şi cum, involuntar, le lăsam ca indicii, să-mi regăsesc urmele în caz de o eventuala  intoarcere…

însă nu-i tocmai bine, când ajungi la birou cu buzunarul golit de vise şi mintea plină de gânduri pragmatice, pe care încerci să le mai speli cu o melodie de sezon.

când mereu începi cu acea dimineaţă, în care cafeaua se termină mereu prea repede şi orele se scurg ca nisipul intr-o clepsidră încremenită la jumatate…

azi nu pot să dau decât firimituri de fraze şi cuvinte incerte…privesc printr-o lentilă voit aburită

voi rupe mai repede fila din calendar, in speranţa că voi accelera spre sfârşitul săptămânii…

şi port mereu gustul tău pe buze, un îndulcitor natural pentru ceaiul verde de dupa-masă.

Migration, indeed

În drum spre Vattenfall (companie de energie electrică) pe Sellerstraße întreb o femeie dacă merg în direcţia bună.

Nu ştie germana dar răspunde râzând: „Me toooo, Vattenfall!” şi mă ia de braţ.

„Do you know what number?!”,

„16”, îi răspund.

O turcoaică din faţa noastră se întoarce spre noi  zâmbind: „Ich auch!”

–-

În VW Golf Kombi pe drum spre Hamburg suntem 4 oameni. Şoferul, un tânăr neamţ student la psihologie povesteşte despre cele 8 luni de practică în Argentina, un absolvent în economie, vorbeşte cu accent turcesc  despre lucrarea sa de doctorat referitor la tehnologia 4G. Un rus, 36 ani, vrea să ajungem cât mai repede în Hamburg, pentru că tocmai a cumpărat un „şpark” de la 2 români  – merge să ia maşina, apoi se întoarce în Berlin, unde tocmai şi-a cumpărat o casă. Şi eu, o româncă aflată în Germania cu un proiect despre Integration und Migration…